vineri, februarie 17, 2012

Fericire

.......
Astăzi sunt vie.  Mulţumesc  tuturor cerurilor și universurilor pentru asta....Pentru că a învia în timpul  vieţii este un dar. Pentru că a învia înseamnă a descoperii că eşti nimeni, că nu-ţi mai aparţii, că realitatea aparţine celor care văd dincolo de văz,  că adevărul  este peste tot şi nicăieri, că este dat tuturor dar puţini îl văd, că da, adevărul este unul şi multiplu...că viaţă fără moarte nu se poate...
Universul se ascunde într-un fir de iarbă, sufletele cresc şi inima înţelege... nicăieri nu eşti şi totuşi....orele se transformă în zile şi zilele în sfere de cristal în care intri pentru a respira. Respiri cu  pasiune propriul suflet, te metamorfozezi....prinzi aripi şi zbori. Ajungi  până la Dumnezeu, te prăbuşeşti acolo pe trepte şi instantaneu devii Om. Pentru că umanitatea nu ţine de carne şi oase ci de sânge....pentru că uneori ziua de  luni înseamnă începutul şi sfârşitul şi pentru că viaţa este esenţă. De...arbore, de aer, de armonie

Da. Marele neajuns al momentelor este că trec. Totul trece. Totul tinde să fie limitat aici, în lumea asta. Este un miracol, o binecuvântare. Căci tot ce trece are un rost. Să te pregătească pentru ceva diferit.  Dar până la urmă ce este fericirea? Chiar este acel pitic care dansează pe masă? Oameni cu gura până la urechi, radiind. Când aud cuvântul “Fericire” brusc mintea nu mai dorește să proceseze. Mă văd nevoită să o forțez, să o chinui și cu chiu cu vai o primă imagine care apare este cea tipică din filmele americane. Familiile din jurul mesei care se hlizesc în timpul vreunei sărbători foarteeee respectate, respectabile.  Râsete și rânjete tâmpe unii către alții. Emoții false, expuse grotesc de vizibil,  forțate dincolo de limita realității. Uităm că până și suferința e un dar, o incredibilă șansă la a evolua. O evităm cât de mult putem. Căci durerea de-blochează staticul, fixitatea, securitatea, siguranța.

Tot caut să înțeleg ce este fericirea pentru mine și nu o găsesc. Deabia azi ce am reușit să identific brusc o imagine.  Se făcea că era o zi lină de vară pe când tot cotrobăiam un munte al nimănui, întinsă cu spatele pe iarbă și cu privirea uitată în nicăieri, am înțeles în sfârșit că pentru mine fericirea este Pasărea Pheonix, aceea care plutește cu aripile larg deschise pe cerul care-mi sunt și care mă trans-mută în Dumnezeu de fiecare dată când mă dorește prin preajmă, când mă absoarbe, mă adoarme și mă ucide blând, lin. De fiecare dată când ne întâlnim, sunt liberă. La graniță. sunt ceea ce se cheamă …un om fericit. Un om viu.  

.........

Un comentariu:

Sappho spunea...

chiar daca este atat de rar in viata noastra, sentimentul asta de "traire"...ne copleseste si ne motiveaza fiinta mai mult ca orice altceva..
ar fi frumos daca am putea renaste din propria noastra cenusa ori de cate ori vrem.. :)