Sunt fixată în vidul primordial. Fereastra este înzăpezită. Ceaiul mă așteaptă întotdeauna fierbinte pe scaunul de lângă pat.
Când Dumnezeu bate la ușă și îi deschid, odată cu el intră și zăpada în casă. Strălucește. Se condensează în inima mea și coboară în Cer.
Trupurile mele s-au înrădăcinat în timpurile eterne, pe ritmurile cărora Lui îi place să danseze.
Când Dumnzeu vine, se deschid norii mai întâi. Aruncă o privire blândă și precaută. Întâi mă acoperă, căci până la venirea Sa sunt un corp gol. Mă urmărește cu atenție o vreme. Vrea să știe dacă pot dansa. Întinde un trup până-n inima mea, îl transformă în abur, în diamant, în sferă, în univers.
Pulsează. Îi place Bolero-ul lui Ravel. Mă urmărește din spate, din umbră. Închide ochii și devine femeie.
Când întind mâinile până-n centrul pământului inima mea este la Dumnezeu. Îl cuprinde, îl înviază, îi modelează gâtul, încheieturile, mijlocul, coapsele, sânii. Rotunzi. Ca niște jumătăți de sfere pe care le poți cuprinde în căușul palmelor. Tale. Și Dumnezeu se arcuiește fin, feminin, armonios și capătă trup. Și universurile încep să vibreze, să danseze. Și în mijlocului dansului, din trupul femeii apare sunetul primordial. Cel de pe la începuturile și sfârșiturile universurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu