vineri, noiembrie 04, 2016

A fi propriul tău Stăpân!


            Miracolele sunt la tot pasul. De fiecare dată, în fiecare secundă, în fiecare clipă, lucruri minunate, imposibile de-a dreptul, miraculoase se petrec în toată această lume înconjurătoare. Undeva....în această clipă, pe suprafața acestui pământ, un copil se naște prematur și supraviețuiește. Undeva....la cine știe câți kilometri de tine, o sămânță de stejar a căzut mai demult și iese din pământ. Undeva.....un șoim decide să își ia zborul de pe vârful unui munte, un cerșetor primește adăpost și hrană, un muzician compune o piesă magnifică, cupluri care fac dragoste și fac viața să respire din nou.....
             A fi propriul tău Stăpân înseamnă a avea curajul de a privi Miracolele în ochi și a le recunoaște drept Miracole! A te bucura de existența Vieții și a  plonja în tot ceea ce înseamnă viu!  A spune NU agresiunilor, ideilor preconcepute ale celorlalți, urii, falsității, minciunii, nevoii izvorâte din teama unora de a te lua în propria lor stăpânire și sclavie.
            A fi propriul tău Stăpân înseamnă a avea curajul de a decide pentru tine ceea ce este cel mai bine pentru tine! A te exprima pe tine, a îndrăzni să faci tot ceea ce este necesar pentru a-ți manifesta întregul potențial și cele mai profunde darurile cu care ai fost înzestrat!
             A fi propriul Stăpân înseamnă a fi integru. În pofida a tot și a toate. A măestri vorba, cuvântul, faptul și propriile emoții. A îndrăzni să privești înlăuntrul tău și a pune în ordine, în echilibru: cuvântul cu fapta și emoția. Mai ales!
            A fi propriul Stăpân înseamnă a ști foarte clar Cine ești, încotro te îndrepți, ce dorești să realizezi, cum dorești să fie propria viață și ce influență dorești să ai asupra celor din jurul tău! A fi dispus să riști pentru a evolua, a fi în fiecare clipă o versiune mai bună și mai împlinită, mai aproape de Chipul și Asemănarea SA!
            A fi Stăpân înseamnă a avea curajul de a te privi pe tine în oglindă așa cum ești și a te accepta cu toate ale tale, fix așa cum sunt. Și a avea curajul mai apoi de a alchimiza ceea ce este de alchimizat, de a renunța la ceea ce este de renunțat, de a schimba ceea ce este de schimbat, de a accepta ceea ce este de acceptat.....
            Dar...fiecare poate păși doar pe propriul drum al propriei Măestrii de Sine! Și... să nu uităm... Nu este niciodată același lucru când doi sau trei spun același lucru.... Fiecare dintre noi este modelat în realitate de propriile experiențe de viață, de propriile alegeri, de propriile transformări interioare pe care le alege pentru Sine! Fii tot ceea ce poți! Fii cea mai bună variantă a ta! Acum! Este primul pas! Cel al Stăpânului! 


                                                Întotdeauna.....


miercuri, iulie 20, 2016

Poeme....pictate ....

                                            Poem 3.


                                            Poem 1.


                         Poem 2.


                                           Poem 4.



                                            Poem 19.


                       Poem 37.


                  Poem 6.

marți, iulie 19, 2016

Vernisaj - Transmutatio Mundi - Expoziție personală / Lansare volum versuri 21.06.2016 - Art Gallery Constanța




De la stânga la dreapta: Lector univ. dr. Gheorghe Caruțiu, Geta Deleanu - muzeograf Muzeul de Artă Constanța, subsemnata,  prof.dr. Anastasia Dumitru



                                                          psiholog  - Corina Pirsean














                                                  Iulia Pană

















       doi oameni frumoși/psihologi:  Ana Maria Agape si Cristiana Alexandra Levitchi



sâmbătă, martie 19, 2016

Time is like a river.



Trei pietre pe malul stâng. În fața mea doar o întindere nesfârșită, un luciu albastru strălucitor aproape transparent. Pietrele stau grămadă, sunt fierbinți, strălucesc în lumina dogoritoare a soarelui. Nu se aud în spatele meu nici mașini, nici alte zgomote specifice orașului. Doar foșnet de iarbă, greieri, orăcăit de broaște, adierea vântului.
Mă așez pe iarbă. De ce nu plâng? Poate pentru că soarele îmi amintește de mine.
-Subconștientul nu face distincția dintre realitate și iluzie, așa că spun tot ce doresc. Am mai multe șanse așa.
O admir. Vie, energică, curajoasă. Luptă pentru ceea ce își dorește. Îmi amintesc de legile acestui univers și continui să merg înainte. Cumva, cum-necum, pe parcurs, mă voi regăsi și pe mine.
Cum ar fi să constați într-o zi că toată viața ta de fapt ai trăit-o legat fiind de un fir invizibil de o altă ființă? Că tot ce ai făcut, că toate întâmplările, sentimentele, trăirile, experiențele tale... undeva, cumva la o distanță apreciabilă în timp și spațiu, erau un efect dar și o cauză a ceea ce experimenta cealaltă ființă?  menită să aibă ulterior o importanță covârșitoare în viața ta.
Time is like a river. A special one. It flows in both directions. A nu lua în calcul această caracteristică ....se poate întoarce împotriva ta.
Inima nu știe de timp. Ritmul ei este atemporal. Noroc cu mintea noastră. Că  ne mai ancorează într-un spațiu ca cel de aici. Ne reamintește unde suntem și cum suntem.
Și uite așa te recucerești pe tine însăți pe zi ce trece. Uneori mai repede, alteori mai încet. Uneori timpul se oprește în loc și eternitățile curg ca un observator...detașat.
Să te cobori în inimă. Toate universurile să fie acolo. Și tu peste tot.
-          Am văzut-o!
-          Unde? Deja?
-          Era în fața mea. Ca o regină. Pe un scaun transparent, imperială, mândră, dreaptă.
N-am știut că inima știe tot. Straturi peste straturi, peste straturi. Secrete, ascunse, știute, ne-știute. Redescoperite, privind.
Sunt ceea ce sunt. Unde să mergi? Cât să mergi? Care casă? Începutul și sfârșitul sunt Una. Structurile cristaline sunt în afara conceptului de conflict sau dualitate. Ele sunt.
Cine să moară? Și de ce?
Și totuși...murim zilnic. În fiecare clipă fiecare respirație a lui Brahma e o moarte pentru noi. O altă moarte.
-Unde ești?
Aici. Cu tine. Acum.
Întotdeauna cu tine. Pentru tine. Alături de tine. În preajma ta. Întotdeauna însoțitor tăcut, blând, protector.
 - De ce nu auzi?
- Poate pentru că te văd?! De fiecare dată –privindu-te, te văd.
- Și tu?

- Eu?!..... Eu în tăcere, aici, acum. Prezentă în a fi. În a respira prin și cu toți porii ființei. În a Te vedea. În a Mă vedea! 


duminică, februarie 14, 2016

Noroc că...


Sângele unui poet nu este sânge obişnuit.
Adică roşu. Nu, el este atât de
fluid încât pare transparent.
Irupe un vulcan lângă el
şi degeaba. Sângele e tot albastru
înspre alb.

Prin parc astăzi era atât de pustiu
încât am rămas siderată văzând
câinele negru cu alb încovrigat la rădăcina
unui copac. Am crezut că este mort!
Nu, respira!
Am răsuflat uşurată.
Ce noroc pe capul meu
cu acest sânge care este

roşu!  

duminică, ianuarie 03, 2016

Inocență....

Urmele cresc în Sus. Uneori. E cu mult alb și cu argintiu prin preumblări.
Culorile se varsă în pahare transparente, precum pereții sufletului nostru care se varsă într-o rană deschisă uneori sau într-un fir de iarbă cu rădăcina prinsă la tine.
Unii Oameni pot intra în Clipe. Am văzut cu ochii mei cum funcționează.  Ei le văd așa...deschise, disponibile...
-          Bine ați venit, zic ele.
Și Oamenii se uită atent la ele, precauți un pic, dar decid să intre în ele. Dar iată că dau de un labirint. Și timpul se dilată. Sau din contră! Dispare.

Odată, când eram mică și naivă, m-am ascuns după un nuc bătrân când am văzut că o Clipă vine la mine. M-am furișat prin spatele ei, am prins-o de-un picior și am legat-o fedeleș cu un fir de argint invizibil pentru majoritatea oamenilor. Îl primisem în dar de la bunica la naștere.
Da. Și am legat-o fedeleș.
De atunci nu îi mai dau drumul. Este talismanul meu prețios. O țin ascunsă într-un pliu al sufletului. O păzesc pentru că este vie și fericită în inocența ei. Și pentru că dacă reușești să prinzi o Clipă de un picior, se zice din bătrâni că îți aparține pe vecie. De asemenea, dacă o ții aproape de suflet și o hrănești, ei zic că primești acces la una dintre eternități și îți poți aminti întotdeauna Adevărul.
Așa zic înțelepții.....Iar eu sunt naivă și-i cred.





miercuri, noiembrie 11, 2015

Ţie, străinule!

   Ţie, străinule!

Sunt paşii albi pe care uiţi să-i faci
prin umbrele de seară
 şi formele de-atingeri vagi
 ce te urmează-n zare.

Te simt pribeag de ţară
 şi de atâtea plângeri negre ce-s duse mult prea des
                                                în depărtare.
Aud- cum sângerează sute de
petale – ce stau să cadă dinspre
aripi albe -
Şi-mi sfâşii-n van tăcerea
cu arderi de culori îndoliate.

Să fii iubit tu, blând şi
suferind necunoscut,
Să-ţi fie plângerile scut şi
aşternut de creşteri înspre
Raze de lumină!

 Şi tu – ce te respiri acum
 în prăbuşire-  să te transformi
 Apoi în oază verde de
 Lumină ce va să explodeze în Iubire pură, translucidă, vie!


24.11.2006

duminică, octombrie 25, 2015

Casa mea

.....are multe odăi.
Fiecare odaie plutește într-un spațiu de sine stătător
cu propriile reguli, cu propriile culori sau obiecte de mobilier.
Se întâmplă ca unele spații să fie populate de îngeri,
altele de idei, de emoții, unele de proiecte, dorințe sau oameni.
Există camere care se intersectează, altele care se suprapun
Iar unele nu comunică deloc între ele.

Fiecare casă e drept că are multe odăi.

Uneori nici nu mai știm. 


duminică, octombrie 04, 2015

Femeia – ca o pradă!

        Te trezești într-o dimineață diferit. Diferită! Brusc realizezi că nu mai dorești să răspunzi așteptărilor celor din jurul tău. Nu mai dorești să fii plăcută de cineva, să fii acceptată, admirată, apreciată, dorită, iubită......Nu mai dorești să te îmbraci frumos pentru nimeni, nu mai dorești să primești laude, să ți se vorbească frumos sau ca lumea să se comporte într-un anume fel cu tine. Nici măcar nu îți mai pasă dacă ești privită cam ciudat pentru că alegi să îți bei cafea pe stradă, în drum spre muncă sau să mănânci din mers, pe fugă, o plăcintă. Nimic din toate acestea nu mai au sens. Pentru că pur și simplu nu îți mai pasă. De cum te privesc ceilalți. Indiferent de modul în care te privesc.
       Este eliberator în adevăratul sens al cuvântului. Încep să primeze propriile tale nevoi, propriile tale dorințe, propriile tale așteptări de la viață, de la tine. Știi precis ce vrei de la tine, de la viață, știi precis încotro vrei să te îndrepți și cum dorești să îți petreci fiecare moment al zilei. Fără să îi mai iei în calcul pe ceilalți. Ai chef să spui "Nu!" și o spui direct, fără ocolișuri, direct, fără să te mai simți vinovată pentru reacția celorlalți. Pentru că spui "Nu" pentru tine, nu pentru ei.
Am auzit undeva ceva de genul....."Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!". Efectiv te lovește într-o bună zi – fix în creștetului capului. Cum să-mi iubesc aproapele dacă eu habar n-am ce este Iubirea de Sine?!
       Femeia este o pradă! Mult prea accesibilă celorlalți și mult prea inaccesibilă ei însăși până la punctul în care uită aproape total despre cine este, ce dorește, cum dorește să fie viața ei, uită că poate fi fericită și mai ales că nu este datoare nimănui cu nimic.
Femeia a devenit ca un fruct zemos, exotic din care fiecare poate să smulgă bucăți după bucăți la nesfârșit. Într-un mod de-a dreptul barbar!  Dincolo de toate acestea, ironic și absurd este faptul că ea nici măcar nu mai știe cât valorează, nu mai știe să iubească, să pună limite, să se valorizeze pe sine sau să se ocupe de ea însăși într-un mod echilibrat și frumos pentru simplu fapt că nu mai este capabilă să se diferențieze pe ea însăși de ceilalți....așaaa....obișnuită cum este ea de a se identifica cu toți și cu toate, mai puțin cu ea însăși.


Femeia devine pradă pentru că permite! De ce?  Doar ea însăși e capabilă să își răspundă la această întrebare. Și sunt atât de multe răspunsuri......