Nu știu dacă ritmurile interne sunt vii. Doar sunt. Nu apuc niciodată să le adulmec total. Întotdeauna intervine ceva, cineva, timpul și sparge acel cocon țesut cu migală în care mă ascund.
Mă uit uneori în oglindă și dincolo de ea văd o structură fragilă, fină care se poate sparge în orice clipă și asta mă sperie.
Adevărul e că în fiecare clipă devin. Albesc zidurile trupurilor ce sunt, îmi uit cuvintele pe noptieră, le cer în șoaptă să mă trezească dimineață, la prima oră, să mișunăm împreună prin cotidian, traducând umbrele de peste noapte.
În fiecare clipă altfel, în fiecare secundă altfel. Trupul meu care a obosit ne-numind, ne-cerând, ne-fiind, extenuat în fierbere, în inimă, în lipsă, în alb, în ceea ce am fost...
Iarăși! Păpușa mecanică, cu mii de butoane pe care o învârți, o digeri, o absorbi, o frămânți, o îmbraci, o hrănești, o miști după cum dorești. De ajuns să privești firele translucide de prin aer, de prin mine, de prin sufletul captiv în căușul palmelor. Sunt aici. Harta extazului meu e la tine. Ai ascuns-o în spatele ochiului tău stâng.
.......
Un comentariu:
frumos...
Trimiteți un comentariu