Nu cred în valenţele negative ale însingurării. Şi nici că singurătatea merită a fi privită drept rezultat al acţiunii celorlalţi de a te părăsi. Ceilalţi întotdeauna au dreptul de a se comporta după cum doresc, gândesc, consideră, după cum au fost învăţaţi sau după cum simt. Singurătatea şi însigurarea însă sunt stări sufleteşti care ne aparţin, de care e necesar să dăm seama şi să le asumăm.
În Dex singurătatea este definită ca fiind o stare a celui care trăieşte singuratic sau se simte singur (importantă de altfel precizarea). Însingurarea însă apare ca fiind acţiunea de a te însingura(de a se) izola (voit) de lume, de oameni.
„- L-am trimis în singurătate!”.... Frumos spus, nu? Frumos şi crud am putea spune. Crud pentru că ne-am obişnuit să credem că singurătatea este o tară, un handicap în care pot fi trimişi indivizii de către societate atunci când dintr-un motiv sau altul nu mai convin, adică nu mai sunt viabili sau pentru că singurătatea pare a fi o alternativă confortabilă pentru sufletele suferinde. Singurătatea aparre ca fiind un stigmat, un „loc” în care oamenii sunt trimişi sau se trimit pe ei înşişi. Şi aceasta în condiţiile în care noi nici măcar nu ştim să fim singuri. Fugim mult prea adesea de singurătate simţind în noi că, undeva acolo în singurătate, orice raport cu ceea ce ne înconjoară va fi rupt. Şi ni se face frică! Unele dintre cele mai frumoase flori cresc în sălbăticie, în condiţii vitrege... singurătatea este una dintre acele condiţii vitrge. Frica de singurătate apare doar la cei care sunt dependenţi de ceea ce îi înconjoară şi care, de cele mai multe ori, nici măcar nu sunt conştienţi de acest lucru. Singurătatea poate fi un medicament amar pentru suflet şi spirit, însă unul ce poate fi extrem de eficace. Te vindecă de lume, de iluzii, de relaţii îndoielnice şi parazitare, de îndoieli şi mai ales...te vindecă de oameni. În singurătate_ înveţi, încetul cu încetul şi într-un mod destul de chinuitor să te priveşti pe tine în faţă, să te asumi pe tine însuţi sau însăţi, să te integrezi din nou, să te dăruieşti din nou pe tine ţie.
Credem prea adesea că oamenii ne sunt datori într-un fel sau altul. Greşit! Oamenii au dreptul de a fi consecvenţi doar lor înşişi. Undeva, între noi şi ceilalţi, ca măsură de „igienă sufletească” este necesar să punem din când în când o astfel de distanţă sufletească. Pentru că în realitate atât oamenii cât şi lumea şi în genere tot ceea ce este omenesc funcţionează după un principiu foarte ...simpatic: cel al reflecţiei în oglindă. Ceea ce dai exact aceea primeşti. Aşadar, tu eşti dator înainte de toate să-ţi oferi. Lumea apoi, mai devreme sau mai târziu, te va seconda. Stă în firea lucrurilor.
Şi totuşi....singurătatea sau însigurarea(după preferinţă) nu prea poate fi accesibilă oricui.Asemeni unui medicament, cele două trebuie să fie „asimilate” în doze bine gândite şi proporţionate în timp şi spaţiu. Se recomandă administrarea cu măsură. Şi în acest caz efectele se pot dovedi de bun augur. Pentru că înveţi echilibrul, înveţi să te asumi pe tine. Cu tot cu toată gama de vise, dorinţe, frământări interioare, întrebări, necesităţi psihice, mentale, spirituale, sufleteşti ....Şi înveţi astfel încet dar sigur să fii om. Pentru că înveţi să fii responsabil înainte de toate tu însuţi faţă de ceea ce eşti, ai fost sau tinzi să fii.
Da, este adevărat! Oamenii, într-un fel sau altul, mult prea adesea ne trimit în singurătate. Depinde în întregime de noi cum vom reacţiona şi acţiona în aceste cazuri. Pentru că în realitate singura diferenţă care contează dintre ieri şi astăzi stă în atitudinea noastră, în învăţămintele pe care le-am tras, în reacţiile noastre de acum.
Suntem obişnuiţi să-i condamnăm pe călăi, pe cei care trimit în singurătate, uitând că tocmai datorită lor ajungem să ne admirăm eroii, personalităţile, caracterele tari. Singura vină a călăilor este faptul că ne întind pe tavă zei de preaslăvit, personaje înspre care să tindem. Condamnăm inchizitorii pentru simplul motiv că ei la rândul lor au condamnat ce admirăm. Şi picăm astfel în capcană. Devenim călăii călăilor. Ce poate fi mai rău de atât? Uităm de asemenea, mult prea adesea, că eroii noştri au uitat până să şi condamne în focalizarea lor pe singurătatea în care s-au aflat. Şi îi admirăm nu pentru că au fost marginalizaţi sau şi trimişi în singurătate (în exil, dacă vreţi) ci pentru că odată ajunşi acolo au descoperit în ei înşişi forţa şi energia necesară de a-şi înfrunta demonii, de a se privi pe ei în oglindă, de a se asuma, de a-şi asuma singurătatea în care s-au aflat. Exilul/ sau trimiterea în singurătate este doar o piatră de încercare. Sufletele tari au puterea de a transforma singurătatea în însingurare, au puterea de a creşte în însingurare, în spaţiul acela plin de beznă de dinainte de ivirea zorilor. Şi într-un fel e firesc să fie aşa, dezvoltarea să nu fie altceva decât o expresie a conflictului, a veşnicei lupte dintre contrarii.
Călăul trebuie să răspundă pentru faptele sale, dar nu trebuie condamnat de noi în interiorul nostru acolo unde, dincolo de graniţa dintre noi şi restul oamenilor, suntem în spaţiul pur al singurătăţii şi unde înafară de noi înşine poate doar Dumnezeu mai deţine codul necesar pentru a intra.
Dar să încercăm să privim şi din cealaltă perspectivă. Cea a responsabilităţii noastre. Nu faţă de noi înşine ci faţă de cei din jurul nostru, faţă de părinţii, copiii şi bătrânii noştri- care poate nu sunt zei de admirat dau au potenţial de oameni şi pe care, lipsindu-i de grija, afecţiunea şi iubirea noastră îi trimitem în singurătate (acolo unde poate ei nu au tăria unui zeu de a-şi înfrunta demonii, acolo unde poate mai mult decât noi sunt vulnerabili). Diferenţa dintre singurătate şi însingurare constă în perspectiva şi în felul acesteia. Însingurarea o alegi, ţi-o asumi, o trăieşti pentru că doreşti asta şi ai nevoie de ea (pentru a te echilibra de exemplu). În singurătate însă eşti trimis şi eşti astfel obligat să ţi-o asumi indiferent dacă vrei sau nu, indiferent că o poţi suporta sau nu. Riscul singurătăţii constă în faptul că nu ai de unde să ştii în ce măsură o vei putea suporta sau nu. Nu ai de unde să ştii câtă tărie de caracter se ascunde în fiinţa ta şi cum o vei suporta. Singurătatea este o necunoscută şi un risc destul de mare, un pic mult prea mare pentru un copil sau un bătrân. De trimiterea în singurătate un suflet tare poate să se elibereze asumându-şi-o, alegând el însuşi să o transforme în însingurare dar nu poţi cere aceasta unui copil, unui bătrân (sau propriilor noştri părinţi). Suntem responsabili de aceste fiinţe şi nu avem dreptul să uităm că suntem oameni şi prin urmare să ne permitem „luxul” de a-i uita.
Noi înşine, în special în aceste vremuri destul de tulburi, ar trebui mai des să ne permitem clipe de retragere în singurătate (pentru a ne reasuma ca fiinţe) şi de asemenea un pic mai des ar trebui să ne îndreptăm privirea, grija, afecţiunea şi iubirea înspre cei dragi nouă, înspre copiii şi bătrânii noştri pentru a-i feri pe cât posibil de acest exil cumplit ce în contemporaneitate nu poate fi numit altfel decât singurătate.
Fragmente din articolul aparut în revista „Nelinişti metafizice”, nr ian-febr. 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu