Arhitectura corpului uman. Fiinţa-culoare.

Foto: Ştefan SOCACIU

Într-una dintre lucrările sale, “Fiinţa şi spaţiul”, Augustin Ioan defineşte arhitectura ca fiind “un al doilea trup, cel edificat, al omului”. Poate pentru că arhitectura are rostul şi rolul de a deservi fiinţa umană! A locui un spaţiu înseamnă a-l personifica, a impregna acel loc cu propria fiinţă. Când vorbim despre arhitectură ne referim la spaţii construibile şi locuibile. Am putea însă face un exerciţiu de imaginaţie şi să încercăm pentru ... câteva minute să construim în imaginar cu ochii minţii o arhitectură a corpului uman, cel care la rândul lui tinde şi el să construiască spaţii de locuit. Am putea să ne imaginăm corpurile umane ca fiind locuri pentru locuire. Corpul ca o extensie a propriei fiinţe, corpul ca şi punct de contact cu lumea înconjurătoare, spaţiul exerior al manifestabilului.
Fiinţa- culoare este un răspuns la cenuşiul din jurul nostru, la un cotidian care nu mai priveşte dincolo de rutină şi obişnuinţă, care tinde să împotmolească sufletele şi minţile în cuburi bine definite şi delimitate. Spiritul uman locuieşte corpurile umane şi acestea la rândul lor locuiesc spaţii. Prin impregnare. Căci spaţiile construite sunt înainte de toate neutre, au pereţi, acoperişuri, încăperi care înainte de toate sunt neutre atât timp cât nu sunt locuite. Fiecare spaţiu poate deveni altceva, se poate transforma, pe măsură ce este locuit. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre corpurile umane. Ele se pot metamorfoza şi în funcţie de sufletul care le locuieşte. Corpul uman poate fi privit ca un spaţiu de locuit. Un spaţiu de care uzezi, pe care îl foloseşti, care te susţine, care îţi devine propriu. În egală măsură acest spaţiu ce poate fi numit corpul nostru poate uza, poate susţine, poate modifica mediul înconjurător. În definitiv până şi corpul nostru poate fi neutru. El capătă diferite valenţe în funcţie de cum ne raportăm la el.
O fiinţă-culoare se consideră a fi şi acel prototip, acel model de fiinţă care nu este impregnată de mediul înconjurător ci îl impregnează, îl transformă şi îl modelează pentru a răspunde la propriile exigenţe. Suntem în preajma Sfintelei Sărbători a Paştelui. În tradiţia creştin-ortodoxă , în joia mare, femeile vopsesc ouă roşii în amintirea Crucificării Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Tinem post, ne spovedim , ne împărtăşim. Curăţăm hainele sufletului! În mare parte şi prin intermediul corpului.În amintirea faptului că Cineva , acum 2000 de ani a acceptat crucificarea corpului său pentru mântuirea trupurilor noastre. La patruzeci de zile după moartea sa fizică s-a arătat apostolilor săi cu un nou trup, făcut din lumină, strălucitor. Vedem în biserici chipul apostolilor, sfinţilor, Mântuitorului, al Preasfintei Fecioare Maria cu dâmburi luminoase ce le înconjoară. Sunt sfere de lumină ce sunt pictate în jurul chipurilor lor. Ca şi când în preajma chipurilor şi din acestea se emană lumină, culoare.
Se spune despre secolul acesta că ori va fi religios ori nu va fi deloc. Noi încă mai suntem aici... înseamnă că sunt şanse mari ca acesta să fie cu precădere religios. Şi se mai spune de asemenea că la un moment dat se va arăta un nou cer şi un nou pământ, cu oameni noi. Dacă apostolii au fost trimişi în lume tocmai pentru aceasta, îmi pot imagina cum cândva acest nou pământ şi acest nou cer va aparţine unor fiinţe-culoare.
Când am realizat acest bodypainting mi-am dorit înainte de toate să construiesc, să pictez un model de fiinţă ce să fie mai mult decât un suflet şi un spirit într-un trup. Mi-am dorit ca trupul să fie, să exprime o manifestare fizică a sufletului şi spiritului într-un sens de armonie, exuberanţă, vitalitate şi energie vitală.
Am considerat acest tip de bodypainting deasemenea şi drept răspuns la o întrebare lansată de Jean-Francois Lyotard în „Inumanul” cu privire la supravieţuirea fiinţei umane de după explozia solară. Suntem seduşi de natură –ca o congruenţă a spiritului cu lucrurile, spune Lyotard. O soluţie poate fi întrevăzută şi prin luarea în considerare a spiritului ca stăpân absolut al lucrurilor. Ideile sunt cele care depăşesc corporalitatea, ele au un spaţiu al lor bine definit de unde „coboară” pentru a se întrupa în materie.

Acest tip de bodypainting este un experiment. Experimentul a constat în a crea un om dincolo de umanitate, existând într-un raport de perfectă verticalitate cu Divinatea. De altfel s-a dorit şi realizarea acestuia sub formă de argument „naiv” pentru ideea că spiritul locuieşte corpurile umane iar acestea pot locui spaţii chiar şi într-un alt mod...altfel. Prin impregnare. Mai mult chiar: s-a vrut o arhitectură a spiritului (in)uman în manifestabil. O stăpânire de către spirit a materiei prin materie. Şi de ce nu ... o ieşire dintr-o nebuloasă a combinaţiei infiorător de dureroasă a spiritului cu materia printr-o doză mult mărită de spirit şi materie.
Am încercat astfel o depăşire a materiei prin materie, o comuniune a spiritului şi sufletului cu ajutorul materialităţii. Mai mult chiar – s-a încercat o soluţie pentru a accesa spiritul şi prin linie, culoare, corporalitate. În definitiv –aceasta este şi miza arhitecturii: a construi o perfectă sincronizare între/ dintre spiritul uman şi lumea sensibilă, materialitatea exteriorităţii acestuia.
În artă limitele corpului dispar. Corpul nu mai poate fi privit ca zid, punct terminus sau mod de a stabiliza fiinţa în lume. Este mai degrabă un liant, o zonă de trecere, o prelungire a esenţei fiinţei, a conştiinţei fiinţei şi esenţei conştiinţei. Corpul s-a dorit a fi mai mult decât o „ieşire” în lume ci una cu lumea, o lume a culorilor şi a simbolurilor acestora. Pictura şi culorile dacă vreţi nu mai sunt prinse într-o ramă, ele ies din cadru şi se revarsă culori şi fragmente în jur, un fel de explozie a unui ritm intern ce pulsează a culoare. Şi apoi... într-un om-culoare există o certă evansecenţă a culorilor ce tinde să fie dusă la extrem şi care impregnează non-culoarea, alb-griul mediului înconjurător pe care şi-l integrează şi-l metamorfozează.