Ţie, străinule!
Sunt paşii albi
pe care uiţi să-i faci
prin umbrele de
seară
şi formele de-atingeri vagi
ce te urmează-n zare.
Te simt pribeag
de ţară
şi de atâtea plângeri negre ce-s duse mult
prea des
în
depărtare.
Aud- cum
sângerează sute de
petale – ce stau
să cadă dinspre
aripi albe -
Şi-mi sfâşii-n
van tăcerea
cu arderi de
culori îndoliate.
Să fii iubit tu,
blând şi
suferind
necunoscut,
Să-ţi fie
plângerile scut şi
aşternut de
creşteri înspre
Raze de lumină!
Şi tu – ce te respiri acum
în prăbuşire-
să te transformi
Apoi în oază verde de
Lumină ce va să explodeze în Iubire pură,
translucidă, vie!
24.11.2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu