Și...

Mergea liniștit pe stradă și culorile dansau în jurul lui. Spunea tot timpul:

-          Veniți să vedeți culorile Astral! și oamenii treceau pe lângă el și nici măcar nu-l băgau în seamă.... și culorile plângeau în jurul lor.

Vedeam copacii înmuguriți cum se apleacă și-i vorbesc la urechea dreaptă. Urechea stângă era poposită de galben, de albastru, de mov. Așa că ea nu putea auzi prea tare copacii. Urechea dreaptă însă avusese în copilărie otită din cauza conversațiilor prea dese cu televizorul și nu mai putea auzi decât copacii cei cu multe crengi, copacii înalți și, mai ales, plopii ce se uitau de cele mai multe ori pe ei înșiși în portocaliuri fosforescente.

Și el mergea liniștit, cu cartoane-cutii goale în spinare, uitându-și lacrimile în griuri nediferențiate de trotuaruri maltratate și îmbătrânite din cauza tălpilor.... Atât de multe tălpi striveau trotuarele udate de lacrimile sale gri-plouate...

Și el mergea liniștit pe stradă, cu pietre în buzunare și urme crescând continuu de alb-negru pe față, pe gât. Și culorile continuau să danseze cu eternitatea în jurul lui.

Și eu treceam pe lângă el și fără să vreau (credeam eu) mă loveam de culorile lui și îmi venea să plâng împreună cu ale mele culori și el îmi zâmbea din ochii lui în afara trotuarelor maltratate de tălpi și îmi lua mâna dreaptă(căci numai ea, mâna mea dreaptă este bolnavă din cauza lipsei de culori sau poate că de la ea culorile fug, căci numai ea, mâna mea dreaptă se apropie de hârtie și scrie).... si mă gâdilau începuturi de aripi la spate și buzele-mi deveneau cioc de pescăruș și punându-mi una din pietrele sale în mâna mea dreaptă mă transformam în pescăruș și culorile se blocau văzându-mă, apoi își reveneau și erau fericite și începeau să  țipe încă o dată cu pescărușii.  El mă urmărea de jos și copacii murmurau speriați:

-          Să nu cadă! Să nu cadă!

Dar buzele lui mă urmăreau fără încetare așa că nu aveam cum să cad. Dansau culorile în jurul nostru: ale mele sus-sus, undeva printre ceruri ahtiate a culori de pescăruși, ale lui jos-jos printre ființe ce erau plânse de culori.... și cerul se unea cu pământul și eu eram sus-sus și el era jos-jos.....și ne era bine!.....el mă susținea cu buzele, eu aruncam ceruri pe pământ pentru ființele plânse de culori.

Când m-am trezit era după-amiază și afară era frumos.

Blocurile erau luminate subtil, diagonal de soare și mirosea a aer îmbălsămat. Mi-am făcut o cafea, am deschis geamurile larg la bucătărie, mi-am aprins o țigare și am început să savurez priveliștea...și peste drum el mergea liniștit și culorile dansau în jurul lui.

 Publicată în antologia „Inscripții pe spații de suflet”, Fundația Culturală Sorin Tudor, Ed Metafora, Constanța 2000