Casa mea.

Cu toate nuanțele de gri, de argintiu, de viu.

le mângâi cu dosul palmelor, tangențial,

diamantin.

Firul acela argintiu care mă hrănește

până-n centrul pământului. Fierbinte și

colorat, cu fructe înmiresmate și proaspete

care tot cresc zilnic în acei copaci.

Un Dumnezeu care mă iubește cu tot ceea ce sunt

și nu sunt, care mă soarbe în sine ca să

pot fi.

Sufletele nu se pierd când dispar.

se meta-fluturizează în albastru.

Ca de fiecare dată când respir.

privindu-te.

Inima mea. De fiecare dată inima mea.

Prinsă-ntr-un halucinant acvariu cu

pești multicolori.

Eu sunt peștele acela verde, care tocmai

a ieșit din acvariu, a prins aripi

și s-a pierdut într-o rază de soare

argintie.

Sufletul meu. Sufletul meu. Sufletul meu.

Care știe. Atinge. Mângâie. Își face casă

în trupul tău. În inima ta. În timpul tău.

Și este liniște și tihnă așa.