marți, iunie 30, 2015

Individualitate – Suveranitate- societate de consum


* Articol apărut în revista InterArtes, nr.6, iunie, 2015

Poate fi considerată societatea de consum un flagel? Faptul că societatea de masă/consum tinde să egalizeze indivizii este o premisă evidentă de la care putem porni[1]. În ce măsură drepturile omului se mai pot aplica, susține sau respecta într-o societate care tinde să egalizeze până la neantizare? Dacă în antichitate spaţiul public era Acel spaţiu în care se permitea oricărui individ să îşi manifeste individualitatea, să arate cine este cu adevărat[2], odată cu trecerea timpului spaţiul public(socialul) a devenit un spaţiu al conformismului, anonimatului, neutralizării individualităţii. Un argument plauzibil poate fi identificat în și prin numărul tot mai mare al populaţiei. În Grecia, unde accentul în antichitate se punea pe individualitate, individualism, se pornea de la premisa că statul trebuie să aibă un număr limitat de cetăţeni.[3] Gustave le Bon, extrem de plastic în exprimare, susţine clar că „prin simplul fapt că aparţine unei mulţimi, omul coboară cu mai multe trepte pe scara civilizaţiei”[4]
O altă caracteristică a mulțimilor este că sentimentele manifestate de ele sunt extrem de simple și foarte exagerate[5]. Ele sunt acceptate rapid, propagate foarte repede de la individ la individ. Într-o mulțime - un individ(oarecare) este capabil de fapte și acțiuni pe care, ca individ separat, nu ar fi în stare sau ar refuza să le efectueze. O mulțime se poate deda și poate exprima instincte josnice dar poate da dovadă și de acte de înaltă moralitate (abnegație, sacrificiu de sine, nevoia de dreptate etc). O altă caracteristică fundamentală a mulțimilor este că acestea nu se pot conduce singure, ele  respectă forța, tirania, despotismul. O stăpânire puternică poate controla o mulțime care de altfel, la primele semne de slăbiciune, se va răscula împotriva acesteia. Nu pentru că nu a dorit niciodată tirania, ci doar pentru că, pierzându-și din autoritate și forță, ea intră în categoria celor slabi[6].
            Mulțimea are nevoie să fie controlată, are nevoie de repere, de structuri fixe, clare, de direcție. Privit din afară, la nivel macro, individul este doar un punct oarecare în mulțime. El nu are putere decât în măsura în care cooptează și alte puncte din mulțime care să acționeze similar lui.  Starea de anomie, specifică unor societăți intrate în criză, provocată de crizele din interiorul societății sau dimpotrivă, de factori externi, se răsfrânge asupra indivizilor. Societatea, nemaiputând exercita un rol reglator, un rol de constrângere morală, de impunere a unor norme, sfârșește prin a dezechilibra individul, acesta având o nevoie specifică tuturor ființelor umane de a se integra într-un soi de control exterior asupra activităților, pasiunilor, formelor de manifestare[7].
            Cu alte cuvinte - contractul social încheiat tacit între membrii societății de consum/masă (respectiv guvernații și guvernanții) nu mai funcționează. Undeva, cumva, sub o formă sau alta, acesta nu mai este respectat sau dimpotrivă, nu mai corespunde nevoilor indivizilor iar de aici până la adunarea indivizilor în grupuri, transformarea acestora într-o mulțime care să revendice, să susțină, să se revolte mai este doar un pas.
 Într-o mulțime individul este inevitabil supus unui proces prin care își pierde din individualitate. El nu mai este o ființă de sine stătătoare ci un punct, asemeni altora din aceeași mulțime. Îndiferent că mulțimea este manifestă la nivel fizic, concret (adunări concrete de oameni) sau un "concept", o structură de la care pornește și care funcționează ca bază pentru teorii sau analize privind cultura de masă, într-o mulțime un individ tinde spre neantizarea propriei individualități.  La modul cât mai concentrat și sintetizat cu putință individualitatea reprezintă individul în organizarea sa specifică, este individul irepetabil, ireductibil, unic, de sine stătător, original. 
            Scopul nostru este ca pe parcursul acestei lucrări să încercăm să identificăm în ce măsură și de ce individul și-a pierdut de-a lungul timpului istoric suveranitatea, unicitatea. Suveranitatea i-a aparținut vreodată sau există vreo posibilitate ca tocmai acest timp istoric actual să fie cel în care  individualității  i se poate reda  suveranitatea (pierdută)?
            Cu toate că suveranitatea, la bază, este o caracteristică a conducătorului, monarhului, împăratului, regelui, în lucrarea sa -"Suveranitatea"- George Bataille vorbește despre o extensie a termenului, acea în care ea se poate atribui "în  chip esențial tuturor oamenilor care posedă și care n-au pierdut niciodată cu totul valoarea atribuită zeilor și "demnitarilor" "[8]. El apropie conceptul de suveranitate de ideea miraculosului, sacrului, frumuseții, bogăției de care oricine se poate sau ar trebui să se poată apropia în măsura în care reușește să depășească zona de utilitarism a eforturilor pe care le depune în viața de zi cu zi pentru a-și satisface nevoile fundamentale de existență. "Dincolo de utilitate este domeniul suveranității", spune Bataille  iar "dincolo de nevoie obiectul dorinței este, omenește vorbind, miracolul, viața suverană, dincolo de necesarul pe care-l definește suferința"[9]. O societate de consum nu doar că "slăbește" suveranitatea indivizilor la nivel de masă dar are și tendința de a re-direcționa suveranitatea către o elită, un grup minoritar de indivizi. În momentul în care indivizii din cadrul societății de consum încep să-și găsească plăcerea, satisfacția în consumism, în utilitarism, sensul vieții devine precar, se crează o serie de interdependențe care îl fac pe individ să se piardă într-un amețitor carusel, un cerc concentric fără scăpare. 
            Aceeași "calitate" de restrângere și de îndepărtare a individului de propria individualitate și implicit de suveranitate o au și regimurile totalitare care de altfel își extrag puterea din forța maselor, din organizarea, formarea și controlarea maselor. Un regim totalitar se caracterizează prin faptul că își arogă drept de viață și de moarte cu precădere asupra opozanților politici, adică tocmai asupra acelora care își manifestă individualitatea, dreptul de veto, dreptul de a spune "nu"[10].  La limită, putem spune că regimurile totalitariste au apărut și funcționează ca și simulacre ale regimurilor de tip monarhist, în care suveranitatea îi era atribuită regelui. Așa cum de altfel și reprezentanții monarhiei, regii, ne pot apărea ca și simulacre ale foștilor reprezentanți și deținători de suveranitate din antichitate: zeii, faraonii și apoi preoții. A avea drept de viață și de moarte este o caracteristică a suveranului conform teoriilor clasice despre suveranitate. [11]
         A fi suveran înseamnă a dispune liber de soarta și acțiunile proprii[12].
Astfel încât - de ce nu?  În acest context - de ce să nu susținem ideea că suveranitatea poate fi atributul oricărei ființe umane?
Dar poate fi pusă în raport de legătură directă suveranitatea cu mulțimea, masa? Poate fi suveranitatea un atribut al maselor?  În clipa în care masele își revendică și urmăresc, ba chiar  își recâștigă dreptul la viață și la moarte, ele pot pentru o perioadă determinată să acceadă la suveranitate.  Raportul dintre stat și populație, dintre cel care conduce și cel condus este într-o oarecare măsură un dans, cu ritmuri diferite de la caz la caz, de la epocă la epocă. Masele tind să re-ia controlul în clipa în care puterea se clatină sau din contră, atunci când suveranul trece cu mult peste limită în a-și exercita prerogativele. Dar suveranitatea câștigată în acea clipă de către mase este doar una fugitivă, momentană deoarece masele nu se pot conduce singure pe termen mediu și lung. Ele sunt forțate să își aleagă noi reprezentanți, să-l schimbe pe cel care conduce, să-și înlocuiască suveranul.
"Efectul puterii suverane asupra vieții nu se exercită decât începând din momentul în care suveranul poate să ucidă......Dreptul  de suveranitate e, așadar, acela de a hotărî moartea sau de a lăsa viața. Urmează celălalt drept care vine să se instaureze: dreptul de a-i face pe oameni să trăiască și de a-i lăsa să moară"[13]. Când masele ating punctul în  care violența verbală devine violență fizică, comportamentală, suveranitatea suveranului este în pericol, deoarece dreptul la viață și la moarte trece automat în mâna maselor. Și acesta  "este un drept esențialmente al spadei" [14] după cum afirmă Foucault.
Agresivitatea la nivel de masă, grupuri, mulțime, nu poate fi posibilă decât atunci când dreptul la viață ca și drept al fiecărui individ în parte, în sensul de asigurare a propriilor necesități, nevoi de bază, este încălcat până peste limita de suportabilitate. Revoltele, răscoalele, revoluțiile sunt posibile și necesare dacă privim din perspectiva nevoii de supraviețuire a indivizilor.
Putem face aici o paranteză și să ne referim la faptul că a accede la suveranitate prin transcenderea vieții și a morții se poate face înainte de toate la nivel individual. Cel mai cunoscut exemplu este cel oferit de Socrate. Prin acceptarea morții el depășește paradigma vieții și a morții la nivelul la care se afla societatea în acel moment. Prin acceptarea morții el devine suveran, nu pentru că îi este impus să moară și moare, ci pentru că acceptă destinul, soarta, moartea la nivel de conștiință, în interior (ar fi putut fugi, ar fi putut evada dar a decis să nu o facă). Dacă dorim să ducem lucrurile și mai departe putem vorbi despre aceeași situație ca și în cazul lui Iisus  Hristos. El alege crucificarea cu toate că ar fi putut evita acest destin, fiind, după cum El însuși afirmă, Fiu de Dumnezeu. În ambele situații suveranitatea a fost atinsă datorită eliberării de angoasa morții[15], prin acceptarea ei.
"Suveran este cel care decide asupra excepției" susține Carl Schimtt în Teologia Politică. Dacă la nivel de stat, excepția se prefigurează în măsurile externe, juridice, normele după care funcționează un stat, la nivel individual, a decide asupra propriei morți ține de starea de excepție. Căci a muri la nivel fizic nu se poate întâmpla decât o singură dată. Desigur, există de asemenea și în această privință cazuri de excepție. Vorbim de "moartea" la nivel sufletesc, emoțional, ideatic chiar, când la nivel fizic un individ continuă să trăiască, în pofida trans-formărilor interioare, pe parcursul cărora moare în interior, devine alt-cineva, alt-ceva.
Revenind la ideea anterioară, pot masele să depășească această paradigmă? Atingerea suveranității prin acceptarea pierderii dreptului la viață și la moarte exercitat de cel care este suveran din punct de vedere juridic, legal ...?
Dacă acest lucru ar fi posibil  am mai discuta despre revoluții, revolte, etc.? Poți, în calitate de suveran să condamni un om la moare dar poți condamna o mulțime? Toți supușii?[16] La limita interpretării ar fi imposibil deoarece nu ai mai avea pe cine conduce, ai condamna la moarte chiar baza suveranității. Cu alte cuvinte "starea" de suveranitate poate fi atinsă doar la nivel individual, fiecare alegând, putând alege oricând, între suveranitate și servitudine,  pentru el însuși.
Starea de precaritate în care în mod inevitabil te poate arunca cotidianul este iarăși o "opțiune" la nivel personal, individual. Cu toate acestea - ea este tot mai "accesibilă" în contextul unei lumi în continuă și rapidă schimbare, evoluție. O societate de consum în care accentul se pune pe rapiditatea uzurii și a perenității  pe care oamenii sunt tentați să o acorde obiectelor cu care se înconjoară, inevitabil va determina stări tot mai dese și accentuate de confuzie, de "diz-locare" la nivel interior a indivizilor care o compun.[17] Raporturile dintre individ și "lumea lucrurilor"[18] în societatea de consum duce la alienare mult mai rapid decât în societățile anterioare tocmai datorită lipsei de consistență și rezistență în timp a acestor raporturi. Sensul raporturilor cu lumea înconjurătoare se schimbă, accentul, mutația se transferă de la relația cu sine însuși la relația cu obiectele, pe de o parte, și de la capacitatea de detașare de obiecte, oameni, acțiuni, fapte, la capacitatea  de a le schimba, modifica, înlocui din ce în ce mai des, mai rapid, în condițiile în care viitorul vine mult mai rapid peste indivizi.
            Precaritatea muncii, eforturilor, consumului rezidă în "aspectul distructiv, devorant al activității muncii", atât munca cât și consumul fiind procese devoratoare[19] căci ele acționează asupra materiei și sensul acestei acțiuni este pregătirea pentru ulterioara ei distrugere. Aceeași percepție a muncii se reflectă și în raporturile noastre interioare cu propriul corp. "Lupta de zi cu zi în care corpul omenesc este prins pentru a păstra lumea curată și a împiedica degradarea ei se aseamănă într-o mică măsură cu faptele eroice; tenacitatea de care este nevoie pentru a repara, din nou în fiecare zi, stricăciunile produse de ziua de ieri nu înseamnă curaj, iar ceea ce face efortul dureros nu este pericolul, ci repetarea lui neîncetată "[20]. Precaritarea rezidă în cotidian, în acțiunile repetitive, în lipsa de orizont, de ieșire dintr-un ritm determinat și determinant. În plus precaritatea ne apare ca fiind opusul stării de excepție, în care suveranitatea se poate manifesta, starea de excepție fiind o condiție a suveranității. Precaritatea îndepărtează de excepție, de suveranitate.
La limită putem analiza situația consumatorilor de droguri și am putea privi consumul de droguri și din această perspectivă. Vorbim astfel de nevoia de a ieși din precaritate, de a trăi starea de excepție chiar și dacă una oarecum falsă, din moment ce consumul de droguri crează dependență de ceva exterior, drogul în sine. Pe de altă parte....o stare de excepție repetată prea des este supusă ea însăși în mod inevitabil transformării într-o stare de precaritate.
Însă despre ce suveranitate la nivel individual  mai putem discuta în condițiile în care individul este supus precarității din toate direcțiile: la nivel social – căci muncește pentru a-și asigura necesitățile permanente și la nivel fizic, corporal- căci este într-o luptă permanentă pentru menținerea iluziei unei curățenii vremelnice.
Putem doar încerca un transfer de sensuri, o mutație asupra modalității în care individul se raportează la ceea ce îl înconjoară, o ieșire din paradigmă, depășirea ei.
Dacă pe de o parte munca este privită cu desconsiderație ca factor perturbator în raport cu ființa umană, în același timp(și pe de altă parte) ea este privită drept tocmai acel ceva care poate înnobila individul căci este generatoare de bogație etc. (Locke, Adam Smith, Marx,...). Un fel de eliberare față de servitute prin tocmai îmbrățișarea ei, adică eliberarea de muncă și cotidian prin acceptarea lui, o eliberare de lipsa de sens și precaritate prin a acționa în acord cu tocmai acele fapte și zone din viața personală care generează precaritate și lipsă de sens. Dar mutațiile de acest fel  înseamnă în primă instanță a nu fi tentat să modifici exteriorul, raporturile cu acesta. Obiectivul ar fi modificarea nivelului interior, raporturile interioare, personale, ale fiecărui individ în parte cu lumea exterioară dar și cu propriul corp. Atitudine care ulterior va determina mutații și asupra lumii înconjurătoare.
Dar se poate totuși vorbi de transformarea interioară a individului față de cotidian sau propriul corp? Este într-adevăr o diferență între a spăla pe dinți de dimineață pentru a ține sub control eroziunea timpului asupra lor și a te spăla pe dinți deoarece urmărești să fie și mai curați ca ieri, mai albi, mai sănătoși?  Este într-adevăr, la limită, o altă atitudine față de moarte, față de precaritate, față de cotidian. De remarcat la nivelul umanității atitudinea și dorința din ce în ce mai fățișă de prelungire a vieții, de menținere a tinereții prin diferite mijloace (de la operații estetice, stil de viață, creme, pastile, descoperiri ale medicinii moderne, cercetări privind clonarea organelor, corpurilor etc).  Nu cumva este o altă formă și încercare de fugă din fața inevitabilului, morții, precarității? Sau este un rezultat al confruntării umanității cu aceasta? Este însă drept că moartea poate fi considerată noul subiect tabu al societății contemporane, ea înlocuind tabuurile generate de sex și sexualitate.[21]  Și nu atât moartea în sine, ci raporturile puterii cu moartea, a societătii, a suveranității și a individului cu moartea ies acum la iveală pentru a fi reconfigurate și interpretate cu sensuri noi, diferite. O suveranitate la nivel individual considerăm că poate fi "obținută " doar în măsura în care individul își reconsideră propriile raporturi cu moartea, cu tiparele, cu acele "cum"-uri ale propriei vieți și ritmurile pe care le alege pentru sine.


BIBLIOGRAFIE:
1.      Le Bon, Gustave, Psihologia mulțimilor, Editura Anima, București, 1990
2.      Arendt, Hannah, Condiția umană, Editura Ideea Design&Print, Cluj, 1997
3.      Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, București, 2006
4.      Agamben, Giorgio, Starea de excepție (Homo sacer, II, 1), Editura Ideea Design &Print, Cluj, 2008
5.      Bataille, George, Suveranitatea, Editura Paralela 45, București, 2004
6.      Foucault, Michel, Trebuie să apărăm societatea, Ed. Ideea Design &Print, Cluj, 2009
7.      Schmitt, Carl, Teologia politică, Ed. Universal Dalsi, f.a.
8.      Toffler, Alvin, Șocul viitorului, Ed. Politică, București, 1973






[1] Hannah Arendt, Condiţia umană, p. 39 „Hotărâtor este faptul că, la toate nivelurile ei, societatea exclude posibilitatea acţiunii...ea aşteaptă din partea  fiecăruia din membrii ei un anume tip de comportament, ce impune reguli nenumărate şi diverse care, toate, tind să îi „normalizeze”  pe membrii ei, să îi determine să adopte conduita cuvenită, să excludă acţiunile spontane sau realizările excepționale.”  Hannah Arendt continuă analiza transformării societăţii în modernitate specificând faptul că o dată cu impunerea şi recunoaşterea egalităţii în modernitate se certifică dpdv politic şi juridic cucerirea domeniului public dar mai ales „că distincţia şi diferenţa au devenit chestiuni private ale individului”.
[2]  Hannah Arendt, idem, p. 40
[3] idem p. 41
[4] Gustave le Bon, Psihologia Mulţimilor,  ed. Anima, Bucureşti, 1990, p. 17
[5] Idem 4, p. 26
[6] Idem4, p. 30
[7]  Giorgio Agamben, Starea de exceptie, Ed. Ideea, Cluj, 2008, p. 65-67
[8] George Bataille, Suveranitatea, Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 11
[9]  George Bataille, Suveranitatea, Ed Paralela 45, p. 12-13
[10]  Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, București, 2006, subcap. Masele, p. 381- 407
[11] Detaliat despre legătura dintre suveranitate și viață, bio-putere în  Michel Foucault, "Trebuie să apărăm societatea", Ed. Ideea Design&Print, Cluj, 2009, cursul din 17 martie 1976, p. 189-207
[13]  Michel Foucault, Trebuie să apărăm societatea,  Ed. Ideea, Cluj, p. 190
[14] Foucault, op. cit. p. 190
[15] "..în mod fundamental, a trăi suveran înseamnă a scăpa, dacă nu  morții, cel puțin angoasei morții. Nu în sensul că a muri e ceva ce ar trebui urât – ci a trăi servil este demn de ură. Omul suveran scapă morții în acest sens: el nu poate muri omenește..... El nu poate muri fugind. Nu poate lăsa amenințarea morții să-l abandoneze ororii unei fugi disperate..." George Bataille, Suveranitatea, p. 32
[16] S-ar putea aici discuta mai pe larg despre sectele religioase,  grupate în jurul unui lider religios  și care s-au sinucis în masă la comanda liderului, celui pe care-l venerau, căruia îi cedaseră puterea, încrederea, cel care se manifesta ca fiind suveran în raporturile cu cei din sectă. De ex. una dintre aceste secte, "Templul oamenilor" înființată  de Jim Jones, a urmat îndemnurile acestuia și peste 900 de oameni și-au luat viața simultan în anii 70 (sursa: http://h3llknight.blogspot.com/2008/05/sinuciderea-n-mas-din-jonestown.html ). Cu toate acestea vorbim despre o suveranitate a unui individ care iese din normele obișnuite ale societătii. El nu este liderul/suveranul legal, juridic ci acela religios.
[17] Teoria este redată pe larg  de Alvin Toffler în Șocul viitorului, Ed. Politică, București, 1973
[18] Bataille, op. cit. p. 28
[19] Arendt, Condiția umană, p. 86
[20] op.cit. p. 86
[21] Foucault, op. cit. p. 201

Niciun comentariu: