Absintul meu Albastru.

Mi-am înfipt gleznele și încheieturile în inima Punctului Primordial de Sus și de Jos. Am deschis ochii înspre mine și am respirat aer curat, pur, viu. Când am revenit, în loc de coapse și glezne am constatat că am structuri de diamant în mișcare. Esență dură, de arbore bătrân, puternic, yang. Am constatat că sunt tot ceea ce doresc să fiu. Că nu am de ce să dau socoteală nimănui. Nici măcar ție. Că limitele care îmi apar pe cale sunt... doar limite. Puse acolo... precum crengile uscate ale  copacilor zdrumicărați de furtuni care cad pe drum. Și pe care te oprești să le muți pentru a continua să mergi mai departe. Viața pe care o trăiesc este un dar.  Viața pe care am ales să o trăiesc eu este un DAR. Cu toate acestea....exist în realitate exact cât îmi permit să exist. Oamenii sunt. În prezența sau în absența mea. Eu creez o realitate care ajunge sau nu la tine. Care te atinge la colțuri sau nu. Ființa care sunt continuă să existe atât în prezența cât și în absența ta. 
Realitățile pe care le creez sunt înainte de toate eu. Cu tulpini, cu rădăcini, cu frunze, cu vânt, cu nori și soare care strălucește pentru toți, chiar și pentru cei ne-doriți. Cu pietre care șoptesc despre adevăruri primordiale și sticle de vin roșu savurate pe la colțurile copacilor din parcul albastru cu verde care respiră chiar și în absența ta.

Am luat astăzi cana de porțelan cu pereții construiți din carnea ta. Am turnat din sângele tău. Cu o treime absint. Albastru. Am asezonat cu 3 lacrimi găsite prin cutia de chilipiruri de lângă oglindă și am savurat. Mama nu a mai chemat salvarea. Era prea târziu. Murisem.

Pe certificatul medico-legal scria simplu: "moartea a survenit prin otrăvire". 

A doua zi m-am trezit și m-am privit în oglindă. Eram goală. 

 Iată cum toate se adună acum. Pentru a fi trans-formate. 

Re-structurate.

Inevitabil - Pășesc pe o scară. Care nu duce nicăieri. Tot privesc în sus, căutând finalul, pauza, finishul. Ritmul este aleatoriu. Uneori obosesc foarte tare, alteori pășesc ușor. De fiecare dată scara este altfel. Niciodată nu se plânge, nu-mi spune că e suficient, că ajunge. Până și scările se modifică uneori. Asta ca să nu mă plictisesc prea tare. Să uit de rutină. Unde este începutul și sfârșitul nostru? Unde este limita noastră?

Cei din jurul meu, acele ființe care mă înconjoară, cu care fac lucruri, care îmi solicită atenția și energia. Și care nu văd, nu știu, nu înțeleg. Prin care se face, se acționează, se este. Maeștrii mei. Îi privesc, știu cine sunt, dar tac. Întotdeauna obligată să tac.

Cum e să te simți trădat, abandonat, umilit, respins, înșelat, părăsit, în-lipsit? Cum reușești să treci prin momentele astea? Cine îți este alături? Cine te mângâie? Cine nu te lasă de izbeliște când te simți astfel? Și mai ales: pe cine sprijini când ajunge în astfel de momente și de ce?

Viața nu e ușoară, e ca un carusel. De emoții care vin, uneori se transformă în sentimente, alteori te învăluie, îți dau speranțe, te aduc pe linia de plutire. Un du-te vino emoțional care ai senzația că nu duce nicăieri. Care te zăpăcește și chiar te consumă până la epuizare. Toate sunt doar o iluzie, nu-i așa? Scara noastră, care este compusă din atât de multe trepte. Fiecare diferită în realitate, fiecare în felul ei. Aparent, nu-i așa? Căci mai depinde și de cel care pășește pe ea. Și iată-mă aici. Observându-mi propria scară. Odihnindu-mă pe treptele ei. Savurându-mi odihna. Căci trepte vor fi întotdeauna de pășit.