Prins.

Și iată-mă aici.

Prinsă într-un labirint al nimănui.

Formele mele. Casa mea. În care nu mai

locuiește nimeni.

Și iedera. Fără niciun stâlp de susținere.

Umbra mea. Ascunsă într-un colț

al unui cub. Cândva alb.

Acum doar plouat. Cu violet.

Ideile curg. Se preling în forme

ne-cristalizate. Uneori albastre.

Alteori colorate pal.

Drumul șerpuit spre uși cu lacăte

mari. Mari de tot.

Și nicăieri iarba fiarelor.

Nici măcar un fir

ca să taie răul de la rădăcină

și să-mi lase aripile vii.

Străzile sunt gri.

Oamenii sunt gri

Hainele sunt gri.

Sufletele respiră în gri.

Zgomotele sunt gri.

Culorile stau ascunse.

Sunt speriate.

Timorate.

Mi-e teamă de gri. E dominator. Vrea să-mi ucidă culorile.

Note to myself!

 De azi să-mi fac culcuș în Inima lui Dumnezeu.

Ca să pot respira.

Din nou.

Cu propriile-mi aripi.