În albastru.....

-          Ești albastru?

-          Nu. Doar tu dorești cu tot dinadinsul să fii în albastru.

-          Da. Pentru că în albastru sunt vie. 
           Și tu ești în albastru. Doar că nu vezi prea bine. Și e firesc. Dar e în regulă. Nu am de ce să mă supăr că nu vezi. Știi.... este inevitabil. Oamenii se nasc cu niște fire invizibile care îi leagă de alte ființe cu care au de realizat, de împărțit sau de trăit anumite experiențe. Ele sunt prinse de suflete la un nivel atât de profund încât ne este imposibil să intervenim pentru a le rupe. Chiar și dacă ajungem la nivelul în care putem conștientiza aceste legături, tot nu le vom tăia. Pentru că suntem deja îndeajuns de maturi încât să înțelegem că ele există spre binele nostru, că ele există pentru că le-am ales înainte de a ne naște. Uneori aceste fire invizibile se crează pe parcursul vieții. Și oricât ai vrea sau nu ai vrea, până la urmă, ele tot te vor aduce față-în față cu ființa respectivă pentru a realiza ceea ce este de realizat. Și nu trebuie să mă crezi. Chiar nu prea contează ce credem noi. Doar ceea ce se realizează și se în-făptuiește contează.

Visele mele. Într-o vreme aveam multe. Și le hrăneam direct din inima mea. Cumva, cum necum, pe parcurs, inima mea a început să fie distrasă de altele. Și le-am uitat. Dar ele au prins aripi. Asta e fascinant legat de vise. Odată ce le plămădești și le dai drumul, ele încep să crească, să prindă aripi din ce în ce mai mari, să zboare pe unde vor ele, de sine stătătoare, independent de tine. Până într-o zi. Când te trezești învăluit de vreo ființă superbă, mareeeee, cu aripi diafane. Te îmbrățisează, te face să te simți protejat, iubit, în siguranță, acasă. E visul tău. Uitasei de el. El în schimb niciodată. Întotdeauna se va întoarce la tine, exact când te-ai fi gândit mai puțin, să-ți aducă ceea ce a crescut în el însuși pe toată perioada în care a călătorit te miri pe unde.