Într-o zi de Marți.

După ore am plecat spre piaţă. Îmi era poftă de căpşuni. Dintre  toate tarabele am ajuns să cumpăr de la o tanti pe care nu am reuşit să o privesc în ochi. Era atât de grasă încât mi-a fost ruşine să nu vadă în ochii mei dezgustul. N-am putut să o las să aleagă ea pentru mine căpşunile. De fapt... nici să mă hrănesc cu mâncare făcută de necunoscuţi nu pot. Avea mâini cumplit de grase. Îmi era frică să nu se transmită, să nu devin la fel de grasă. Acel preaplin al formelor mi-a intrat până în oase. Şi da, am spălat minute bune acele căpşuni. Şi mă dor oasele de gândurile mele. Dacă stau să mă gândesc bine un singur lucru m-a îmblânzit. Avea o voce caldă, de mamă. Aşa cum mi-am dorit dintotdeauna să sune vocea mamei: protectoare. La primul bloc cu bănci în faţă m-am oprit, am fumat o ţigară şi mi-am lăsat sufletul să plângă în linişte. Undeva,  printre cotloanele mele interioare, am înţeles în acel moment că este cumplit de multă singurătate şi lipsă. De pe undeva din trecut vine prea des senzaţia că o să cad, că nu e nimeni să mă prindă, că nu e nimeni să mă ţină în braţe, să mă protejeze, să mă învăluie în iubire maternă.  Ajunsă acasă m-am schimbat şi m-am prelins încet spre pat cu genunchii strânşi la piept şi încă aştept să-mi revin. Nu-mi place ziua de marţi. Mă încearcă de fiecare dată în fel şi chip. Este o zi care mă forţează să scot la iveală lipsurile, neputinţele, să-mi înfrunt demonii. Şi demonii mei nu au coarne, coadă şi dau să rânjească. Ei poartă forma lipsurilor din sufletul nostru. Aici e problema.  

 Ziua de marţi este rea. Are o agresivitate ciudată, mă forţează să ies din mine şi să cresc într-un fel sau altul. Ziua de marţi nu-mi aparţine. Este o zi a conflictului, a evoluţiei forţate. Nu mă caracterizează cu toate că, tot căutându-i culoarea, am identificat până la urmă un fel de gri spre alb frumos. Ziua de marţi are arme, buzdugane, iatagane, muşcă din mine iar eu nu mă pot împotrivi. Ajung de fiecare dată în miercuri istovită, diferită, cu o groază de întrebări şi nelămuriri. Marţea eu mă cert cu lumea, merg cu capul înainte, mă agit, mă dezechilibrez. Oare la ceilalţi cum o fi? Da, chiar aşa, la tine cum e ziua de marţi? Te-ai gândit vreodată?

... Şi totuşi, una peste alta ajung să dau dreptate zilei de marţi. Nu sunt perfectă, ceva trebuie să mă scoată din mine însămi, să mă readucă cu picioarele pe pământ, să mă întoarcă cu faţa înspre acum, înspre prezent, înspre a fi pe pământ, real, fizic, concret.