joi, iulie 10, 2008

Un om....

Avea ieri pe aripa stângă
o nunţare de viu.
Tânjeau în jurul său florile
şi petalele dinspre sus tot înfloreau.

Se făcea că în fiecare adumbrire
a verbului ce pulsa neauzit în nevăzut
prin fibrele stării sale de a fi
culorile se metamorfozau în fiinţe vii
şi iarba creştea înspre sine,
amirosind a sine şi
îmblânzind vibraţii pure
înspre sine.

Un comentariu:

Adina Lateş spunea...

o poezie în care simţi că te regăseşti. o savurezi, pentru că-ţi revelează ceva la fiecare cuvânt. e sentimentul că îngerul e lipit de tine, ca-ntr-o fiinţă androgină, numai înalt, numai devenire - şi vezi, da, vezi cum tot ceea ce este spirit înfloreşte. cum tot ceea ce uneşte şi s-a unit deja se transformă, se colorează, vibrează a viaţă prin Cuvântul, Verbul ce s-a întrupat şi s-a făcut om. cred că-i o întreagă cosmogonie în câteva versuri. ce pot să mai spun? superb.